Gânduri

       Am învăţat într-o zi, că printre oameni există îngeri. Aceia dintre noi care
suferă cel mai mult, cei care au drumul împletit cu durere, suferinţa şi foarte
puţine zâmbete care luminează din când în când chipuri călite de greutăţi.
     Mi s-a spus că Dumnezeu dă greutăţi celor de care este sigur că au tăria de a le dapasi, acei îngeri cu o singură aripă ce au fost trimişi pe Pământ pentru a
învaţa, pentru a se dovedi vrednici de a primi şi a doua aripă.
    Problema lor cea mai mare ar fi că ceea ce au fost ei învăţaţi să facă, nu mai are nici o bază în societatea din zilele noastre. Învăţaţi de Dumnezeu să ierte, să iubească, să-i ajute mai întâi pe alţii şi abea apoi pe ei înşişi, au uitat să înveţe şi că lumea minte, înşeală, distruge şi denigrează fiinţe curate.
    Mi-am promis toată viaţa să nu mai fiu o lasa, o naivă care crede încă în basme şi visează la lumea curată pe care Dumnezeu i-a promis-o înainte de a o trimite pe Pământ...
    Oare de ce am tot mai des impresia că trăiesc într-un corp închiriat pe o perioadă nedeterminată pentru care plătesc o chirie exorbitanta şi în care totuşi nu îmi găsesc locul. Credeam că dacă Tu eşti Cel care mă învaţa cum să fiu, cum să mă comport... totul va fi bine, voi rezista pe Pământ şi mă voi dovedi demnă să primesc aripă la care visez de o eternitate. Dar tot ce simt că trebuie să fac este să mă resemnez, să-ţi urmez sfaturile şi să rezist la tot mai multe pietre care mă lovesc din atâtea părţi şi nu-mi dau voie să zbor către tine. Să sper că într-o zi o să primesc dovada care să îmi amintească ultimul tău sfat pe care mi l-ai dat înainte să plec, acela că, pe Pământ, tot ce ofer primesc înapoi înzecit şi că ar fi bine să nu fac rău pentru că altfel Tu vei fi nevoit să mă pedepseasti şi nu ai vrea asta pentru că mă iubeşti mult.
     Apoi ceva s-a întâmplat, dintr-odată nu te-am mai putut auzi, ceva mă trăgea de picioruş şi eu mă agăţam cu disperare de norişorul meu pentru că nu voiam să te părăsesc încă. Credeam că mai am de învăţat multe înainte să cobor, că trebuie să-mi dai instrucţiuni. Însă, nu a fost aşa, dintr-odată totul a devenit negru şi pentru o fracţiune de secundă am rămas blocată. Apoi s-a întâmplat din nou, în jurul meu era multă lumină, voci de neînţeles, de nedesluşit şi ceva ce sună a pierzanie... era ceva ce nu mai cunoscusem până atunci.Chipul  meu era ud şi acel zgomot nu se oprea. Voiam să înceteze şi nu voia... abea mai apoi mi-am dat seama că eu eram sursa acelui zgomot. Eu eram cea care plângea. Asta am făcut în momentul în care am păşit pentru prima dată în lumea pe care Tu ai clădit-o, am plâns şi asta fac şi azi, zi sau noapte...Pentru că acesta nu e Raiul, nu este locul unde aş vrea să fiu... Dar vine din nou clipă, afară se limineaza şi sunt nevoită să îmi şterg lacrimile cu mâneca şi să zâmbesc, un zâmbet crispat de cele mai multe ori şi pe care sunt nevoită să-l arăt lumii pentru a nu pune întrebări care dor şi la care m-am săturat să dau răspunsuri pe care am impresia tot mai des că doar eu sunt cea care le înţelege de fapt.
       


Etichete: ,