Măşti

         Am învăţat încă din copilărie că omul are dreptul de a alege pe ce drum vrea să îşi construiască destinul. Sunt totuşi numai două căi pe care le poate urma, o cale mai lungă şi care necesită multe sacrificii sau un drum scurt şi uşor. Cei mai curajoşi dintre noi aleg calea cea mai grea, şi anume calea binelui. Cu riscul de a fi folosiţi şi de a deveni bătaia de joc a celor care nu ştiu să aprecieze un suflet bun, cu riscul de a vărsa multe lacrimi şi de a înainta greu prin viaţă. Sunt şi cei laşi, cei leneşi care aleg calea cea mai usora, calea răului,pentru ca este mult mai usor sa faci rau. Ei nu ştiu decât să degradeze fiinite, să distrugă suflete bune şi sa le atragă de partea lor. Uneori reuşesc, dar alte ori primesc dovada că tot ce oferi primeşti înapoi, faci bine, primeşti bine... faci rău, Dumnezeu nu doarme si te va pedepsi când te aştepţi mai puţin.
        Mă întreb adesea cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi ales altă cale, aş fi obţinut mai multe dacă alegeam calea uşoară, aş fi suferit mai puţin şi aş fi zâmbit mai des? Poate perna mea nu mi-ar mai fi putut fi sfetnic nocturne şi nu ar mai fi putut stânge atâtea lacrimi ce-mi picurau pe obraz uneori ore întregi, zile întregi. Dar fiecare are capacitatea de a alege, şi eu am ales sa lupt.
        Mi-a plăcut întotdeauna să ascult ploaia. Picăturile ce cad, lovindu-se adesea de geamul meu, seamănă cu bătăile inimii, uneori mai tare, alteori mai încet, dar întotdeauna transmiţând un mesaj către noi. Când eram copil adoram ploile de vară, dansăm udata de stropii sai în acel scurt timp în care cerul ne trimitea răcoarea sa după zile întregi de arşiţă. Mi se părea că astfel Dumnezeu nu ne lasă să ne prăjim precum puii făcuţi de mama de sărbători, pe rotisor.
        Acum am crescut, fizic nu mai sunt acel copil care face o poveste din orice întâmplare banală. În interiorul meu însă, zburda vesel acelaşi copil năzdravan, visitor şi fără griji care mai zâmbeşte uneori din interioru-mi, îndemnându-mă să mai uit uneori de probleme şi să zâmbesc, să ies din nou afară şi să dansez în ploaie. De fapt, ploaia este singura care îmi poate ascunde lacrimile. Picăturile sale se îmbină atât de perfect, atât de natural cu lacrimile mele. Înţelege durerea mea şi mă protejează de răutatea celor din jur, de râsete batjocoritoare şi denigrări.
      În facultate avem un profesor care pe lângă materia pe care o predă, ne împărtăşea adesea şi cate un sfat, un proverb sau un indemn pentru viaţă care ni se deschidea în faţa ochilor. În prima zi când l-am cunoscut ne-a povestit multe şi am invatat multe de la dansul, însă una din vorbele sale mi-a rămas întipărită în minte “Folosim limbajul verbal în proporţie de 20% iar restul de 80% reprezintă limbajul nonverbal. Întotdeauna când vorbiţi cu o persoană fiţi atenţi la mimică, gesture, ticuri, îmbrăcăminte, mai puţin la ceea ce spune. Odată ce aţi învăţat să faceţi diferenţa între ce spune şi ce demonstrează un om, veţi fi mult mai greu de păcălit!”
        Am învăţat că omul are multe fete, poarta multe măşti pe care le scoate la lumină în funcţie de starea sa de spirit. Sunt unii care se dau de gol, în spatele zâmbetelor lor  ascundzand doar lacrimi de cele mai multe ori. Sunt şi alţii care au devenit experţi, purtând măştile cu atât de multă pricepere în cât nimeni nu îşi dă seama când sunt ei cu adevărat şi când este o altă masca pe chipul lor.
       Trăiesc într-o lume nebună. Într-o lume bolnavă de ură, apatica, care se complace în această situaţie. Nu pot face parte din această lume, nu pot fi ca toţi, nu mă pot adapta. Am ales să ies din această turmă revoltătoare de oameni bolnavi şi să zbor în lumea mea unde o carte bună şi o cană cu ceai sunt cel mai bun remediu.



Google Images

Etichete: ,