O zi din viaţă

Google Images
     Simţi vreodată că nu ne completăm? Nu este nimic reciproc în iubirea ce ne leagă de atât de mult timp. E ca şi cum este o dezordine între noi, o desincronizare clară care nu ne aduce niciodată împreună, deşi stăm unul lângă celălalt de zile întregi. E ceva ce nu se leagă, nu ne leagă. Întotdeauna lipseşte acel „lipici” sentimental care uneşte  două inimi şi le face inseparabile.
 E ceva la tine care nu seamănă deloc cu mine şi e ceva în iubirea noastră care ne ţine la distanţă inimile. Parcă nu se pot atinge, nu-şi pot vorbi, nu se pot iubi în voia firii.           
    De ce am impresia că iubirea ta, nu seamănă cu iubirea mea. Am impresia tot mai des că rup părţi din mine, fizic, psihic, sufletesc, fără să îmi fie înlocuite cu altele, nici în mine şi nici în construcţia asta la care lucrez, mai mult singură decât cu tine, numită relaţie. Şi dacă tu nu contribui la consolidarea sa, dacă doar eu rup părţi din mine, numai eu renunţ, ce rost mai are să continuăm?
    Am lăsat în spate multe. Am uitat multe şi am renunţat la tot ce simţeam că trebuia să spun, la toate gândurile care îmi dădeau imboldul necesar pentru a pleca în căutarea adevăratei fericiri, am lăsat în urma dezamăgirile pricinuite de tine, după ce  omorâseşi vise care ar fi trebuit să fie nemuritoare, sau cel puţin, îmi doresc să fi fost nemuritoare, sau măcar să existe şansa se le îndeplinesc, cândva.
      Eu am găsit sufletul meu pereche, acea fiinţă ce mi-a fost luată la venirea pe Pământ, acel cineva în care îmi văzusem sufletul, ca într-o oglindă. Am crezut că tu eşti acel cineva predestinat mie, acela care avea să alunge cu un zâmbet toate furtunile ce mă ţineau la pământ, acel soare ce trebuia să îmi însenineze viaţa. Am crezut...ca şi tu simţi la fel...pentru mine. Am crezul...dar se pare că, m-am înşelat. Eu mi-am găsit iubirea vieţii mele, cel pe care îl caut de prea mult timp. Tu, iubirea mea, nu eşti fericit. Nu ştii încă ce este fericirea, pentru că nu ţi-ai găsit sufletul destinat.


Etichete: ,