Am nimic, un nimic atat de mic!

Google Images
                         
        Sunt atât de săracă, atât de lipsită de tot ce te-ai fi aşteptat să găseşti când paşii tăi, s-au oprit în faţa mea. Tot ce am avut, înainte cu mult de a te fi întâlnit, am împărtăşit celor ce au ajuns la mine înaintea ta, multora dintre aceia care au bătătorit aleile spre sufletul meu, înainte ca tu să te fi gândit măcar să încerci aceste alei pline de noroi şi apă stătută.            
      Nimeni nu a plecat fără să ia câte ceva. Nimeni nu a plecat din sufletul meu, fără o amintire, o fărâmă din acel loc cald ce i-a găzduit cu grijă... Orice suflet rătăcit, care a poposit un timp în  viaţa mea, are ceva care să-i amintească de mine în clipele când va fi singură sau va simţi că pur şi simplu nu are de ce se agaţă. Am oferit vise, dovezi de iubire, speranţe, clipe de iubire , zâmbete dimineaţa în zori,  o mână caldă pe obraz când le era greu. Fiecare om de al cărui destin m-am lovit, are tandreţe, părinţii au energia mea, străinii bunătatea, colegii ajutorul, nefericiţii zâmbete, prietenii acel umăr de care au nevoie pentru a se descărca.                     
    Nu aş vrea să te las pe dinafară, nu poţi fi răzbunarea pe lumea care mi-a luat totul şi nu a lăsat nimic! Nu poţi sta în prag pentru totdeauna fără să-ţi dau voie să arunci o privire, măcar în acel loc care a mai rămas. Este devastat, în reparaţii capitale şi neîngrijit. Nu ştiu dacă o să îţi placă, se pare că până acum nu a plăcut nimănui, de asta e tot ce mi-a rămas. E un lucru inutil şi fără sens, de fapt, ce să faci tu cu el, la ce să-ţi trebuiască? Poate doar te va încurca sau te vei împiedica de el în drumul tău prin restul vieţii... însă dacă vrei, ia-l tu. E singurul lucru care mi-a mai rămas de oferit dar pe care până acum nimeni nu l-a vrut, nimeni nu a dorit să-l primească! Eu ţin la el, pentru că este cea mai mare avuţie a mea, aşa murdar şi răscolit cum este, însă este al meu şi mă bucur că îl am şi-l pot oferi, acum, cuiva care îl va aprecia, sunt sigură.
    Te-am întrebat, te mai întreb încă o dată, eşti sigur că-l vrei? Este... sufletul meu... este singurul care mi-a mai rămas... însă nu ştiu dacă îl vrei, este călcat în picioare şi neîngrijit... este brăzdat de timp şi de răutate, este cum l-au uitat atâţia... este un nimic în comparaţie cu ce îţi poate oferi oricine alt cineva.  Mai bine, nu, nu-l lua, nu-ţi îngreuna paşii pe drumul vieţii pentru mine, nu merită osteneala...nu merit osteneala.
    Poate îl vei primi, dar te rog dacă o faci fugi, pierdut în lume să te afli, departe de mine... de toată răutatea ce veghează umbra mea. Fugi de lângă un trup secat, de lângă cioburi adânci care amintesc de-o inima ce odată bătea pentru cineva necunoscut ca şi chip, dar atât de aproape de mine, pentru cei de dinaintea ta, pentru atâţia ce nu au apreciat. Fugi de ceea ce ţi-ar putea distruge viaţa! Fugi, pentru că este greu. E greu să ai grijă de mine, e greu să rămâi al meu. E greu să mă accepţi aşa cum sunt, e inuman posibil! Ţi-ar distruge existenţa, ţi-ai pierde minţile. Ai rămâne prins şi nu te-ai putea elibera!      Sunt atât de simplă şi atât de complicată în acelaşi timp, sunt greu de înţeles dar uşor de protejat. Sunt un copil în corp de om mare. Sunt căldura din timpul iernii şi răcoarea din timpul verii. Dacă ai timp să rămâi, promit să fiu acolo mereu când mă vei chema, să fiu parte din tot ceea ce faci în lume, promit să te fac fericit! Dar, dacă nu mă vrei, mai bine ne luăm bun rămas de acum! Ar fi prea greu pentru mine dacă m-ai lăsa să mă ataşez de tine şi mai apoi ai alege să mă laşi prada singurătăţii.
                 

Google Images


Etichete: ,