Iubesc sa traiesc, iubesc lucrurile simple care fac diferenta!

              Omul nu are nevoie de multe pentru a fi fericit. Eu sunt dovada vie a faptului că, lucrurile simple sunt cele care ne fac cu adevărat fericiţi şi sunt cele care ne fac să conştientizăm că trăim încă printre oameni cu suflete frumoase, care ne înseninează zilele şi ne fac să iubim şi să-i învăţăm şi pe alţii să iubească frumos, sincer, curat. Blogalinitiative.ro , în parteneriat cu Cosmote.ro, încearcă să redeschidă ochii oamenilor, pentru a vedea frumosul ce-i înconjoară şi pentru a aprecia mai mult, lucrurile simple care dau un sens aparte vieţii pe care o trăim. Eu iubesc să iubesc şi iubesc viaţa care mi s-a dat vara să o cer, dar pentru care am învăţat să lupt. Mi se va lua fără să fiu întrebata, însă nu vreau să merg prin viaţă.



              "Trecut-au anii, trecut-au peste oameni, cum păsările trec în zbor pe deasupra mărilor în drumul lor spre taruri necunoscute ochiului uman. Nu timpul trece, noi trecem prin timp, şi ne dăm perioade lungi de meditaţie şi răbdare, pentru a da timpului timp să ne vindece rănile. Timpul, cel mai bun atlet, cel mai înţelept sfătuitor, are şi el nevoie de timp pentru a ne vindeca. Ce-ar fi, să invităm timpul la un ceai, aşa cum îl chemăm odată, când eram mici şi nu-l simţeam cum se duce? Poate atunci, l-am putea face să ne mai lase să trăim cum o făceam cândva, fără presiuni, fără probleme. Simplu şi firesc, ca-n copilărie.
                    Ei, parcă a trecut o veşnicie, prietene, de când nu ţi-am mai scris. De când nu am mai aşternut pe filele tale gânduri şi idei care îmi furau nopţile şi nu-mi dădeau voie să visez. Credeai că te-am uitat? Nu! N-am făcut-o, însă, s-au întâmplat atâtea. Nici nu ştiu cu ce să încep…
                     Nu mă mai recunoşti aşa-i? Sunt tot eu, aşa cum mă ştiai odată. Acea copila veselă, nostalgica, visătoare. Acum, o tânără, uneori colerica şi melancolică, alteori amuzantă şi înconjurată de prieteni. Maturizată de timpuriu, mi-ai fost alături prietene. Mă linişteam scriindu-ţi traznai, tu mă ascultai în tăcere şi numai paginile tale vorbeau, din vreme-n vreme, când le răsfoiam dornică de a-mi aminti povestirile pe care ţi le spusesem cândva.                                                                      
                       Prieten vechi, te-am neglijat, e adevărat, mă iartă! Nu a fost cu intenţie, ştii bine! Cum aş putea vreodată să uit un prieten vechi şi bun ca tine, un sfetnic nocturne, un răbdător şi bun ascultător?
                         Să-ţi spun ceva, am şi iubit! Şi încă mai iubesc şi îmi place sentimental de siguranţă pe care un alt suflet ţi-l dă.În zilele în care lăsăm în urma basmele şi descopeream romanele, am întâlnit, întâmplător, odată-n drum iubirea. I-am urmat paşii. Ştii, a fost începutul unei povesti colorate. Simţeam cum fluturi mă-nconjoara şi nu-mi dau pace, cum pielea mi se făcea de-odată puf de găină, şi zâmbeam. Of şi cât zâmbeam! Şi ce frumos era! Şi parcă lumea era mai bună. Şi parcă timpul trecea mai frumos şi mai lin. Parcă lua o pauză, parcă voia o clipă de răgaz. Parcă şi el se săturase să tot alerge neîntrerupt şi fiind oboist, a poposit pe malul unui lac şi a adormit. Şi cred că încă doarme pentru că încă iubesc şi sunt iubita. Este un sentiment de nedescris şi tare aş vrea să mă întorc în trecut şi să rescriu povesti vechi de iubire şiş a-I învăţ sip e alţii cum se pot iubi frumos.
                    Şi, am avut parte şi de primul sărut, într-o zi friguroasă, printre fulgi. Ningea! Noapte de iarnă amorţită. Februarie, în perioada de graniţe dintre două anotimpuri care îşi pasează ştafeta de mii de ani. Ningea frumos, magic, aproape de vis! Parcă din ce în ce mai lin şi mai lin, de parcă fulgii dansau, de parcă vântul cântă, din fluier, din vioară. De parcă cerul prindea forme şi creiona printre stele o nouă poveste ce se vrea spusă şi altora care vin. Prindeam aripi, voiam să zbor atunci. Să nu-mi mai pese de Pământ, să visez o dragoste edenică precum cea de-odinioara, de când se făcea lumea şi oamenii erau mai puri, mai suavi mai tandri, mai curaţi de răutate şi păcat.
                    Şi voiam să zburd şi să strig lumii iubirea mea, să vreau să dau tuturor un zâmbet, o clipă să-i reţin din goana lor nebună către cine ştie unde. Să le fur un surâs şi să-şi dorească mult mai multe, să vrea şi ei să simtă iubirea. Să fie atraşi de iubire şiş a o vrea tovarăşa de viaţa mult timp de atunci înainte. Şi să-şi permite să se îndrăgostească, să se lase în voia iubirii pe care o renegaseră mult timp şi care reprezenta, de fapt, toate răspunsurile pe care le căutaseră o viaţă.
                     Ştii cum e parcul nins? Văzut în timp ce mergi agale, ţinându-te de mâna cu iubirea, hoinărind odată cu norii,cu vântul? E splendid! E absolut sublime şi n-ai mai vrea să pleci din decorul feeric modelat cu mintea şi sufletul tău, curat ca nici odată până atunci.
                   Şi vrei să urci mai sus în acele momente, să pleci printre stele, să zbori, să le atingi, să speri că vei rămâne acolo încă mult timp, ascuns de lume, fugind în noapte, mângâind timid lună. Chiar seamănă cu o roată mare de caşcaval, un rotund perfect unde toţi vrem să ajungem. Ca în desenele animate din copilărie.
                     Ştii cum se vede lumea de-acolo? O mare imensă de bleo, un albastru liniştitor, calm că cerul senin de vară, ca răul lin şi cristalin ce străbate munţii, izbindu-se de stânci, ajungând la poale şi, odată băut ,te vindeci de orice durere. Ca şi cum, iubirea ar fi leacul pentru orice boală.
                      Sufletul ţi-e inundat de fericire, de linişte, de dor, de dorinţa dulce, de revedere în zori, sau la apusul soarelui când cerul prinde culoarea macului în bătaia vântului, la malul mării, crescând ca din apă şi luminându-ţi fata cu puterea şi căldură a o mie de zori. Inima-ţi bate să-ţi sară nebună din piept şi să alerge prin iarbă pe care nu de mult căzuse rouă cristalină a dimineţii, pulsează sângele de nestăvilit cu o forţă atât de puternică, ce-ţi da forţa şi credinţă de a te lăsa purtată de valurile fericirii, peste lume.
                        Îmi scriu viaţa în stihuri. Îmi construiesc lumea în culori de curcubeie calde şi dulci ca cea mai pură miere. ŞI lacrimile au rolul lor. Pot fi balsam pentru un suflet rătăcit în neguri de tristeţe. E atât de uşor să faci pe cineva fericit! Atunci de ce suntem mereu pe fugă şi n-o facem? Şi, ce rămâne de făcut? Să stăm şi să ne răzbunăm? Să nu mai iubim niciodată?
                           Zilele trec aşa repede şi totuşi, cât ai zice că poţi da uitării ceva ce te doare, nu este adevărat! Totul rămâne viu, într-un suflet de muritor, acolo,într-un colţ îngropat de amintiri viitoare care îl ascund de ochi curioşi. Nu trece, doar uităm pentru o perioadă de el. Ne amintim alte momente din viaţă şi cele prea îndepărtate rămân în urmă. E ca şi cum ai spart o vază, chiar dacă o lipeşti, nu mai e nouă, se vede fiecare bucată, fiecare piesă din ceea ce reprezenta odată un întreg! Chiar dacă timpul trece, chiar dacă zici că o să uiţi, sentimentele din suflet nu vor trece niciodată! Mereu vor fi puternice, hrănind fiinţă! În definitive, amintirile sunt părţi din noi, ceea ce ne diferenţiază de alţi oameni. Ceea ce ne da acea unicitatea.
                           Dar ştii că abia acum am aflat ce e iubirea, într-adevăr, e o briză caldă, un val spărgându-se de ţărm şi îmbrăţişându-l tainic, un sărut plin de dorinţa unei revederi, o atingere duioasă a obrazului îngheţat, dar totuşi plin de căldura dragostei, o mângâiere, un chip suav şi zâmbitor care-ţi să încredere, un surâs graţios şi care îţi dă siguranţă, o fereastră deschisă pentru zborul viselor noastre spre o pajişte în plină vară, gată de a fi îndeplinite.
                            Însă, am mai descoperit şi prietenia. Cred că există o forţă în această lume care trăieşte în interiorul fiecăruia dintre noi, ceva sălbatic care are nevoie de învăţare, trezit într-o zi, când ai nevoie de un impuls doar pentru a supravieţui într-o lume pe care nu o ştiai atât de rea, că florile sălbatice ce înfloresc. Majoritatea nu eliberează niciodată acea dorinţă de a cunoaşte oameni asemenea lor. Poate l-au eliberat cândva şi a fost izgonit, poate nu l-au prezentat grupului potrivit şi nu s-a încadra. Acum, sunt dominaţi de teama de a nu greşi din nou şi a fi judecaţi. Teama aceea îi bântuie şi nu le mai permite luxul de a se elibera de groaza aceea ce însoţeşte eşecul.
                                Necazurile vin mult mai repede, decât realizarea dorinţelor însă nimeni nu poate trăi fără prieteni chiar dacă ai lumea în mâinile tale. Prietenii sunt cei mai frumoşi. Pentru că ştiu să se apropie, pentru că ştiu să rămână alături de tine, pentru că lacrimile le transformă în zâmbete, din linişte o dorinţă aievea, având grijă în totdeauna să alunge nesiguranţa şi frica.
                               Prietene, se spune că toate trec, dar nimic nu trece fără să lase amprente, urme adânci care ne bântuie fiinţă şi nu ne permit să greşim din nou. Urme care ne oblige să învăţăm din greşeli. Nu mi-am uitat prietenii, nici ei n-au făcut-o. Am lângă mine, acum, toţi oamenii iubiţi, şi-mi dau seama de asta pentru că ştiu să ascult. Când eşti fericit auzi vântul, auzi păsările care vin şi pleacă ducând şi aducând primăvara, auzi surâs de copii şi lumea e un loc mai bun, sau cel puţin, aş aţe face să te simţi sentimental acela de apartenenţa la ceva.



                                Ştii că nu caut mistere pe care-mi va fi greu să le dezleg, nu din teamă de eşec, sau pentru că ştiu că îmi va fi greu să rezolv enigma de nedezlegat, ci fiindcă, unele mistere nu sunt destinate cunoaşterii, ci tăcerii timpului. Nimeni nu poate avea fericirea, mi s-a spus, dar merită să alergi o viaţă după ea. Fericirea deplină apare când ne aşteptăm mai puţin şi durează atât timp cât tristeţea a fost răsplătită. Ar fi banală o viaţă fără tristeţe, fericirea şi siguranţă deplină ar fi prea mult pentru sufletul omului, capabil de lupte grele, la capătul cărora, îl aşteaptă cele mai dulci recompense. Nefericirea are scopul ei precis. Să ştim să apreciem zilele bune la adevărata lor valoare şi să ne bucurăm pentru fericirea celor care au reuşit să subjuge răutatea şi să găsească ţărmul acela în care toate sunt bune şi curaţi sunt toţi!”

                                           COSMOTE România revoluționează telefonia mobilă prin introducerea unui nou portofoliu de abonamente, mai simplu, al cărui fundament este inovația prin simplitate și comunicare nelimitată. Mai multe detalii despre oferta găsești pe Free.cosmote.ro , iar despre concurs accesând Free.cosmote.ro/bursa.


Etichete: