Întotdeauna oamenii înaintează prin viaţă cu premisa că poveştile auzite în copilărie, de la mama, tata sau de la bunici, sunt cât se poate de reale şi că visele se îndeplinesc după ani de suferinţă, munca tiranică şi tristeţe. Un om care nu are visuri, este un om gol pe dinăuntru. Un om care nu visează şi nu-şi crează un ţel, este un om pe jumătate mort care porneşte orb pe un drum nestrăbătut până în acel moment.
Şi totuşi, cu toţii avem visuri, pentru că dorim cu toţii să ne găsim menirea pe Pământ, să găsim scopul care ne-a oferit şansa de a ne naşte şi a porni pe un drum despre care nu ştiam nimic dar care înseamnă testul prin care suntem deosebiţi faţă de alţi semeni de-ai noştri. Unii sunt artişti plastici, alţii scriitori, unii au o voce de aur, alţii au dansul în sânge. Unii sunt doctori, alţii sunt poliţişti sau pompieri. Avem şi soldaţi, militari şi jandarmi. Există însă câţiva oameni, pentru care viaţa este un continuu rol pe care îl transpun în piese, la îndemâna oricui doreşte să se desprindă de cotidian şi să pătrundă într-o lume a magiei, a talentului nativ într-o formă pură, sau pur şi simplu să se vadă pe ei, cu un alt chip, alt trup, altă familie, altă viaţă dar care totuşi îi ştie gândurile, îi citeşte parcă fiecare tresărire şi îl interpretează cel mai bine pe spectator.
Oamenii care ne încânta pe scena teatrelor, se numesc artişti, se numesc actori. Actorii sunt o specie mai aparte ai talentului nativ. Auzim însă tot mai des cum marile stele ale teatrului, se sting şi parcă prea îndureraţi de pierderi, refuzăm să creăm ca din urmă vin şi alţii, care nu sunt meniţi să-i înlocuiască, ci să ne demonstreze că artiştii se nasc zi de zi, au însă nevoie de şansă şi multă muncă! Artiştii mor? Cum să moară artiştii? Artiştii trăiesc veşnic, pentru că a fi artist necesita muncă, talent, ambiţie, compromis, improvizaţie, imaginaţie, iubire, dor, tristeţe, abandon şi din nou muncă! A fi artist este o muncă tiranică! Nu mor artiştii. Oamenii mor, fizicul moare. Artiştii rămân vii, arta nu moare niciodată şi peste ani rămâne vie că o construcţie care se ambiţionează să aducă aminte, că reprezintă un pilon dintr-o veche cetate. Fiecare artist este un pilon de susţinere al teatrului, al operei, al literaturii, al muzicii, al comediei. Artiştii nu mor, artiştii trăiesc veşnic!
Dar ce se întâmplă când potenţialilor actori le lipseşte susţinerea, apar oprelişti şi neîncrederea unei mase mari de oameni? Se simt marginalizaţi, mici şi netalentaţi şi se lăsa influenţaţi de dorinţele părinţilor, prietenilor, cunoscuţilor. Se lăsa doborâţi de aceia care ar trebui să-i susţină. Cunosc un asemenea caz. Mi-a fost coleg, îmi este prieten, sprijin şi mereu este acolo cu o vorbă bună sau cu o glumă menite să-ţi alunge lacrimile. Mă întreb şi azi, cum ar fi fost anii de liceu fără colegul meu...probabil mult mai apatice, triste şi fără esenţă. Nimeni nu spune să nu înveţi, pentru că asta înseamnă să fii om, să înveţi continuu. Avem însă nevoie şi de relaxare, destresare şi gânduri pozitive. Alupei Patric Iulian, un puşti simpatic, cu părul măricel la acea vreme şi mereu luat în colimator de profesorii care nu vedeau cu ochi buni podoabă să capilară. "Vreau să-mi fac codiţe", spunea pe atunci puştiul timid de 15 ani abia intrat în rândul liceenilor.
În pauzele dintre ore atenţia ne era distrasă de ceea ce mereu era o piesă de teatru improvizată. Am văzut pe scenă din faţa clasei, parcă dornică să-l întâmpine pe Patric artişti de renume, interpretaţi în cel mai autentic şi satiric mod. Am văzut de la Ion Dolanescu, Maria Ciobanu (nu râdeţi, are un talent aparte la imitat voci), Fuego, Becali şi mulţii alţii care apăreau frecvent pe sticlă sau în ziare.
Întotdeauna a fost un bun actor şi nu o spun doar eu, dar are un farmec al lui, o carisma aparte care nu îţi dă pace până nu îl cunoşti şi nici el nu te lasă să pleci supărat, sau să rămâi îmbufnat. Din păcate, părinţii au considerat că o carieră mai "practică" este mai folositoare pentru fiul lor, decât glumele şi neseriozitatea, lucruri deloc caracteristice pentru copilul cu suflet de artist care era Patric. Aşa că s-a orientat după dorinţa părinţilor şi este caporal în rezervă, gata oricând să răspundă la "chemarea ţării". Dar el, acel tânăr visător care nu şi-a pierdut speranţa, ar vrea să fie chemat măcar o dată şi de vocea scenei, să primească şansa de a se afirma, chiar şi pentru o singură reprezentaţie, pe scenă pe care încă nu i-a fost dat să urce. Îl simt mai gol de aproape 3 ani, de parcă ceva chiar lipseşte din el. Îi lipsesc scenetele din sala de clasa şi-l lipsesc personajele cărora le dădea fond şi glas de răsunau holurile şcolii şi deja profesorii îi ştiau personajele şi îi admirau talentul.
Azi, e tot un visător, un veşnic îndrăgostit de tot ce înseamnă omul bun şi de sufletele frumoase care se ascund prea des, de teamă să nu fie, încă o dată, pentru a cine ştie câtă oară, calcate de picioarele grele ale sufletelor întunecate. Probabil că şansa să este aproape şi intro zi, măcar pentru câteva clipe, sufletul său va străluci pe o scenă mai mare decât cea din sala de clasă, unde toţi cei care îl considerăm un om minunat, îl vom admira, aclamă, ovaţiona şi felicita! Nu are studii în domeniu, probabil nu este cel mai talentat puşti visător, dar e iubito de frumos şi vizionar şi tot ce nu sunt mulţi dintre tinerii care vin, este un luptător şi un prieten de nădejde!
De ce vă povestesc toate astea? Pentru ca de curand am aflat ca Blogalinitiative.ro impresionaţi de iniţiativă celor de la We are here.ro si anume proiectul absolut fantastic Iubitafizica, au hotărât să-i susţină prin donarea a 100 de euro. Ce înseamnă acest proiect, înseamnă punerea în scenă a unui spectacol grandios, unic şi care este perfect pentru orice iubitor al teatrului, un spectacol de păpuşi în mărime naturală! Ce înseamnă aceti bani, înseamnă că un tânăr talentat are şansa să primească un rol în piesă, cu două repetiții alături de echipă, și, desigur loc asigurat la premiera și ocazia de a savura un cocktail la after-party. Imediat ce am aflat, am hotărât să-mi caut prin cotloanele minţii pe cineva demn de aceasta oportunitate şi aici, inevitabil, a apărut Patric!
Aş vrea ca rolul să-i revină prietenului şi colegului meu, ca o recunoştinţa pentru zâmbetele de zi cu zi, ca o recunoaştere a talentului sau, pentru că e om şi este visător, pentru că merită această şansă!
Etichete: Personale, Profesionale