Firi şterse printre oameni grăbiţi

        Sunt incompleta, ştearsă! Ăsta-i adevărul. Braţele mele nu mai simt de mult îmbrăţişarea altor perechi de braţe, nu ştiu de ce, nu înţeleg de ce nu vrea nimeni iubirea mea. Nu apar noaptea în visul nimănui, deşi se spune că dacă eşti treaz, înseamnă că eşti trează în visul cuiva. Nu simt iubirea nimănui, deşi eu iubesc pe atâţia cărora nici nu le pasă de mine sau de istorisirile mele. Nu sunt în mintea nimănui dimineaţa, nimeni nu se gândeşte că mi-ar putea înveseli ziua cu un mesaj de “Bună dimineaţa!”. Nicio persoană nu îmi trimite mesaje şi nici nu aşteaptă nerăbdătoare un răspuns din partea mea, creând în timpul aşteptării diverse scenărio ale unui posibil mesaj, sosit ca răspuns. Niciun om nu se gândeşte să-mi împărtăşească bucuriile sau necazurile sale, deşi sunt o persoană ştearsă, menită să asculte. De parcă, lucrurile s-ar înrăutăţi dacă mi-ar povesti mie. Nimeni nu mă consideră specială, cu toată că sunt banală, însă dragostea te face frumos, ca om, ca spirit, ca perspective în ochii persoanei care te iubeşte. Nimeni nu doreşte o poză cu mine, care să-I ţină de veghe în nopţile în care nu mă îmbrăţişează, pentru a putea dormi. Nimeni nu se mai interesează de mine. Şi când te gândeşti că, odată, eram umărul oricărui nefericit, suferind, bucuros, neîmplinit, îndrăgostit, neîmpăcat. Nimănui nu-i mai pasă şi nimeni nu are nevoie de mine. Se feresc toţi de mine de parcă aş fi vreo bolnavă incurabilă, ori o piaza rea, sau o ghinionista notorie.
      Mă dezamăgesc! Da, eu pe mine mă dezamăgesc constant. Nu înţeleg de ce nu pot fi şi eu în rând cu lumea, de ce nu fac ce fac toţi? Poate aşa aş ieşi şi eu în evidenţă, sau cuiva i-ar mai pasă de mine. Dar, poate că îmi place de mine aşa învechită cum sunt. Poate şip e mine mă aşteaptă fericirea într-un colţ de stea, gată să-mi cuprindă fata în palmele calde, să-mi sărute fruntea şi apoi să mă strângă în braţe, de parcă i-ar fi teamă să mă piardă. Atunci aş fi convinsă că merit şi eu ceva bun. Aş şti atunci, ca toată iubirea de care am fost stoarsă, toată dragostea pe care am oferit-o fără să primesc nimic la schimb, m-a pregătit , de fapt, pentru acest moment în care, mi-am legat destinul, de al altcuiva şi sunt ,în sfârşit, completă.
     Ar trebui să învăţăm să fim oameni buni zi de zi şi să nu uităm să ne gândim şi la cei nefericiţi, amărâţi, decăzuţi în dizgraţia celor cere le-au spus că nu pot face nimic. Suntem oameni, suntem obligate să rămânem tari, să nu renunţăm şi să nu abandonăm cel mai de preţ dar, lupta pentru propria viaţă. Viaţa ni s-a dat fără să o cerem şi ni se va lua fără să fim anunţaţi, întrebaţi. Cine spune că avem siguranţă unei zile de mâine? Azi trebuie să fim buni şi azi trebuie să învăţăm să ne apreciem pe noi. Uneori, să-i ajutăm pe alţii, ne poate face orbi în faţa propriilor nevoi. Înainte de a iubi pe alţii, iubeşte-te pe tine şi ai grijă de fericirea ta. Lumea îţi poate lua multe, în afară de speranţă, iubirea faţă de tine şi de semeni, forţa de a te ridica după fiecare lovitură. Contezi şi tu! Contează visurile tale! Odată ce le-ai îndeplinit, oamenii vor învăţa să renunţe la a-ţi spune că nu poţi, pentru că tu le-ai demonstrate că se înşeală.

      


Etichete: ,