Când mă gândesc la dragostea despre care merită să vorbim, la acea dragoste "Si au trait fericiti pana la adanci batraneti", nu visez la primul meu sărut, la prima strângere de mână sau la prima iubire care m-a întors pe dos iremediabil. Când mă gândesc la iubire, îmi apare în gând un cuplu care merge agale pe stradă, ţinându-se de mâinile care s-au mângâiat în momente de rău şi s-au sărutat în momente de frumos şi bine. Adesea obişnuiesc să îi privesc mult timp, în procesul îndepărtării şi să zâmbesc plină de iubire şi recunoştinţă. Sunt oamenii de la care am avea ce învăţa dacă am avea răbdarea şi respectul de a întreba şi asculta. Sunt zecile de cupluri de bătrâni care se iubesc de zeci de ani.
Am
auzit atât de multe poveşti de dragoste până acum, însă cea mai frumoasă rămâne
aceea dintre aceşti doi oameni care mi-au influenţat viaţa. După jumătate de
secol de căsnicie, respectul şi dragostea pe care o poartă unul celuilalt, este
fără cusur şi trece graniţe şi reguli pe care puţine iubiri din zilele noastre,
vor mai ajunge vreodată să le treacă. Am crescut văzându-l pe bunicul
aducându-i buchetele de flori bunicii, la fiecare întoarcere din parc. Nu au
nevoie de ocazii speciale pentru a-şi celebra dragostea. Nu au nevoie decât să
fie împreună şi ziua devine o sărbătoare a iubirii. Nu contează că este
duminică, luni sau joi. Sunt fericiţi şi se bucură atât de frumos, de fiecare
zi.
În
cei douăzeci şi unu de ani ai mei, niciodată nu mi-am văzut bunicii să se certe
sau să-şi arunce vorbe de ocară. Mi-am văzut bunicul, însă, ieşind din camera
sa cu zâmbetul pe buze şi mereu cu câte o glumă care ne amuza zile întregi după
ce era spusă. Mi-am văzut bunica cântând, din inimă, cântece vechi în timp ce
prepara prăjiturile cele mai gustoase şi ne lăsa, pe furiş, să lingem crema
rămasă pe linguri.
Dacă
aş putea să-mi cresc vreodată copiii într-un mod mai frumos şi mai statornic,
aş vrea să-i cresc aşa cum m-au crescut pe mine bunicii mei. Atunci aş fi
sigură că orice ar alege să facă, în viaţă, vor fi lucruri minunate care mă vor
umple de mândrie şi dragoste. Nu îmi este frică de faptul că nu voi descoperi
şi eu iubirea statornică şi spirituală care ne înaltă, pentru ca o văd zi de zi
în jurul meu. Cred că încă exista iubire pentru ca oamenii încă îşi vorbesc.
Lipsa comunicării este moartea multor iubiri. Salvarea iubirii este încrederea
de a vorbi cu celălalt, de a ne împărtăşi unii altora temerile şi bucuriile.
Aşa poate, într-o zi, şi noi vom fi precum bătrâneii cu care ne intersectam zi de
zi, ţinându-se de mâini pe drumul vieţii...