Dăruieşti o floare şi spui că în urma să nu rămâne nimic? Cum poate să nu rămână nimic? Rămâne amintirea acelei zile de iarna rece, când în acel parc îngheţat ai văzut-o pe ea. Atât de timidă, cu ochii plânşi în serile când nimeni nu o vedea, nimeni nu o auzea… pentru că avea grijă să-şi înghită fiecare suspin, deşi dorea să îşi strige durerea lumii. Spera să poată elibera fiecare dezamăgire pe care sufletul său o înmagazinase în suflet, de tânăr şi necopt, dar nu putea. Îi era teamă că, de dincolo de peretele subţire al casei, îşi va trezi părinţii care, îngrijoraţi, vor veni să întrebe. Şi întrebările curg ca o grindina dureroasă. Loveşte din nou şi din nou creând cratere noi şi adâncindu-le pe cele vechi care nu se por vindeca în voia firii. Cum să întrebe? Cu ce drept? De ce să aibă aceleaşi curiozităţi la care ea nu mai vrea să răspundă pentru că este prea greu?
Iubea trandafirii. Iubea trandafirii roşii, în special. Îi iubea pentru că reprezentau fidel viaţa sa. Ştia că trandafirii sunt precum viaţa: o tulpină lungă plină de spini reprezintă lupta pe care omul o duce o viaţă. Urcând pe culmea fericirii, omul, din când în când se loveşte de câte un spin şi cade. Dar se ambiţionează şi urcă din nou, mai sus, dorind să găsească fericirea. Apoi se loveşte din nou şi totul se repetă. Însă, la un moment dat, spinii nu se mai zăresc şi calea este liberă. Mai ţii minte, îţi spunea, de fiecare dată, să ai grijă de ea, aşa cum aveai grijă de primul dintre multele buchete de trandafiri pe care i le-ai oferit cu ocazia majoratului, zilei femeii sau când greşeai. Preferă să nu îi oferi nimic atunci când greşeai, pentru că ştia că încerci să îi cumperi iertarea astfel şi nimic nu avea să mai fie la fel. Oricum, i-ai oferit doar şase buchete în cei trei ani şi jumătate în care i-ai distrus sufletul, patru buchete după greşeli de neiertat, pe care ea le-a trecut cu vederea.
