Despre artiştii trecuţi sub un con de umbră (Nu un alt articol despre Prince)

M-am gândit, foarte mult, dacă să scriu acest articol sau nu. M-am gândit cam patru luni, din câte mi-am dat seama, dacă să scriu acest articol şi mi-am zis că e important să ştie şi ceilalţi cum ne mor artiştii, nu neapărat fizic ci trecând în uitare, trecând sub un con de umbra îngrozitor de chinuitor, pentru ei şi pentru noi, lăsând loc nonvalorilor, aparent de apreciat în momente de scandal şi de urmărit pe parcurs, ca cine ştie cum mai apare alt motiv de ceartă?

Nu am de gând să scriu un alt articol despre Prince, un alt strigăt îndreptat spre exterior sau să mă dau mare fan. Da, se asculta, într-o perioadă, cu intensitate puternică, dar nu cu aceeaşi cu care se asculta Michael Jackson, când eram copil dar nu m-a prins niciodată. Este, însă, motivul pentru care m-am hotărât să scriu acest articol. De fapt, articolul pune sub lupa un artist roman şi modul în care acesta a fost tratat în cadrul unui concert ce făcea parte dintr-un turneu de promovare al unui album nou.

Ceea ce este, totuşi, o problemă permanentă în rândurile oamenilor, fie că vorbim de România, Europa sau lumea, în general, este faptul că îşi apreciază artiştii mult prea târziu. Generaţii vin şi generaţii se duc, fiind de-a dreptul tragica trecerea într-un con de umbră a artiştilor care ne-au bucurat inimile, decenii întregi. Muzica se schimbă, evoluează dar toţi oamenii, fără excepţie, simt o bucurie înălţătoare când la radio sau într-un bar în care se distrează cu prietenii aud melodiile cu care au crescut şi ale căror versuri le ştiu perfect, ca şi cum totul ar fi prezent în inimi şi minţi pentru că amintiri frumoase îi leagă de versurile melodiilor vechi.


Ovidiu Lipan Ţăndărică a susţinut pe 21 Decembrie un spectacol la Casa de Cultură a Studenţilor din Craiova. Au mai urcat pe scenă, pe lângă Ovidiu Lipan Ţăndărica (tobe, darboca), Rona Hartner (voce), Stelu Enache (voce), Pantîru Brass (5 suflători din Fanfara 10 Prăjini) şi Grupul Balcano (Adrian Stavian – clape, Stefan Crăciun – chitară, Narcis Chiamil – chitară). Adică câţiva oameni de vază care au cântat pentru un sfert se sală plină care a dansat, a aplaudat la scara deschisă, a cântat şi a aclamat minunatul spectacol pe care artistul îl pune în scenă pentru oricine e dornic să îl vadă. Un spectacol în adevăratul sens al cuvântului pe care îl vezi o dată pe an de la cine ştie ce artist pentru care muzica nu mai este un secret iar muzica se cântă cu pasiune, nu pentru bani.

Ce s-a întâmplat, de fapt, pe data de 21 decembrie? Sala un sfert plină se datorează proastei promovări şi investirea, cel mai probabil, în modul defectuoase de promovare. De fapt, primăria nu a fost interesată de dorinţa artistului de a susţine un concert în oraş, totul făcându-se prin munca proprie şi din dorinţa oltenilor de a asculta muzica bună. Casa de Cultură a Studenţilor, din Craiova, adăposteşte o incredibilă sala în care frigul se resimte până în măduva oaselor, scaunele sunt mai mult rupte decât în stare bună de utilizare iar scena pune piedici dese artiştilor, dovada stând un galop al domnului Ţăndărică chiar înainte de a se împrăştia, la propriu, pe scenă cu tot cu instrumente în momentul în care apărea în faţa publicului. Că totul să capete proporţii şi mai dezastruoase, de parcă nu era de ajuns, la jumătatea concertului, când oamenii eram tot mai vrăjiţi de muzică şi animaţi spre dans, sonorizarea a pus capăt concertului şi, deşi Rona Hartner a încercat să salveze situaţia, problema era mult prea mare şi pentru bunăvoinţă, optimismul şi veselia pe care le manifesta.

Nu sunt în măsură să trag pe nimeni la răspundere, dovada stând articolul scris atât de târziu, dar îmi pare rău pentru anii de muncă, bucuria cu care a venit în Craiova, bunătatea cu care a vorbit oamenilor, regretele şi cererile de a fi iertat, adresate fiecărui om în parte, fac din Ovidiu Lipan Ţăndărică un OM, în adevărata putere a cuvântului şi un artist de geniu, dovada stând concertele susţinute, în special, în afara ţării. Nu e, oare, păcat să nu susţinem artiştii, să nu fim alături de ei şi să nu le respectăm munca, atât cât le e dat să trăiască pe Pământ? Nu e păcat să îi lăsăm să moară singuri şi cine ştie unde, abandonaţi de toţi şi toate, când încă îi putem asculta, încă ne putem bucura de darul lor?

Haideţi să nu rămânem impasibili şi să ne respectăm artiştii cât încă sunt vii, care ne învie şi pe noi din amorţeală cotidianului prin muzică izvorâtă din sufletele lor chinuite şi atât de pline de iubire pentru noi toţi, pentru lumea care îi blamează şi pentru tot răul pe care l-au îndurat de-a lungul deceniilor pentru a primi dreptul de a face ceea ce iubesc cel mai mult, muzica! O vorbă spunea că "Oamenii îţi apreciază munca până în momentul în care trebuie să plătească pentru ea!", eu zic că tocmai faptul că ni se cere atât de puţin, ne aduce acea bogăţie spirituală care ne încălzeşte inimile, cum nimic din ceea ce vedem sau auzim, zilnic, nu o face!

Etichete: ,