E atât de ciudat cum trecem prin viaţă, atât de
grăbiţi, atât de neatenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Suntem mai
nepăsători. Nu observăm, sau nu avem timp să observăm micile detalii care fac
adesea diferenţa. Nu vedem acele mici amănunte fără de care nimic nu ar mai fi
fost la fel.
Dar dacă
acum am privi înapoi? Am avea regrete? Ar fi lucruri, fapte, vorbe sau gânduri
pe care le-am schimba? Poate nu întotdeauna, sau poate nici nu vrem să ne
amintim, pentru că doare. Pentru că timpul trece prea repede. Momentele de
bucurie durează mult prea puţin şi vin uneori prea greu. Şi ce ne rămâne după
ce aceste momente trec? Dorul, amintirea, dorinţa de a le retrăi rămân veşnic
parte din noi.
Amintirile
sunt singurele care rămân peste ani. Timpul trece repede şi în goana lui nebună
nu reuşeşte decât să înceţoşeze la un moment dat amintirile. Insă anii care
trec ne întăresc dorinţa şi dorul, nu le înlătură. Se spune că toate trec, însă
nimic nu trece fără să lase urme, fără să primim sau fără să ne fie luat ceva.
În viaţa
fiecărui om, există momente în care trebuie să spună adio, sau şi mai rău, nici
măcar nu-şi poate lua bun rămas de la cineva. Oamenii vin şi pleacă într-un
ritm ameţitor căruia nu-i putem ţine pasul. Unii rămân câteva luni sau ani
întregi, poate o viaţa, uneori. Sunt şi alţii care aleg să plece devreme,
lăsându-ne nedumeriţi, simţindu-ne abandonaţi, trişti, dezamăgiţi, melancolici
sau visători.
Viaţa în
sine este ca un autobuz. În diferite staţii oamenii urcă şi coboară. Până la
capăt de linie în autobuze fiind acel dute-vino constant. Aşa se întâmplă şi cu
viaţa, în general, a fiecăruia dintre noi, fără excepţie, fără să ne asculte
opunerile şi dezacordul. Oamenii intră şi iasă din vieţile noastre. Ne lasă
amintiri şi ne ia cu ei părţi din suflet. Întotdeauna învăţăm câte ceva de la
fiecare persoană care intră în viaţa noastră, involuntar de cele mai multe ori.
Privim copii jucându-se şi devenim nostalgici. Jucăriile sunt foarte diferite de cele cu care ne jucam noi. Un copil trece şi încearcă să îşi păstreze echilibrul pe un skateboard electric şi nu ştiu cum să reacţionez. Ne privim părinţii şi ne dăm
seama câtă trudă, lacrimi şi iubire pun în fiecare vorbă sau sfat. Ne privim
bunicii şi învăţăm ce înseamnă rezistenţa, munca şi sacrificiul, ce înseamnă să
accepţi schimbările ce survin în viaţa datorită deciziilor pe care le luăm, sau
pentru că destinul, pur şi simplu are alte planuri cu noi.
Îmi rămâne
azi doar faptul de a mulţumi pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare lacrimă,
pentru fiecare om care a trecut prin viaţa mea. Nimic nu e întâmplător în viaţă.
Nimic nu trece fără să lase urme. Totul are un scop, pentru toţi există o
destinaţie. Nimic, dar absolut nimic, nu este întâmplător în viaţă! Mai devreme
sau mai târziu, veţi fi de acord cu această afirmaţie!
Etichete: Personale, Profesionale