A fost ideea amândurora să scăpăm din oraşul care, uneori, ne sugrumă pe amândoi. Aşadar, când un cuplu de prieteni din capitală ne-au invitat în vizită, am acceptat să ne petrecem weekendul departe de casă. Şi ei erau în vacanţă în ţară şi voiau să se rupă, totuşi, de familia care le cerea, constant, o dată a nunţii. Cred că de la o anumită vârstă presiunile astea sunt de aşteptat dar copleşitoare, în acelaşi timp. Dacă în jurul tău toţi cei de vârsta ta se căsătoresc şi au copii, presiunea devine de-a dreptul sufocantă. Cam la toate astea mă gândeam, mecanic, cât mă îmbrăcam şi nu am realizat nici când am ieşit pe uşă şi nici când am ajuns la locaţie. Totul era bine pus la punct, eleganţă şi simplitate în acelaşi loc şi ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, un pianist m-a trezit din visare cu primele acorduri. Am păşit timid, strângându-i puţin cam prea tare mana prietenului meu, spre masa frumos decorată care ne aştepta. Un trandafir albastru era aşezat pe farfuria mea, alături de o bucăţică de ciocolată neagră. Aşadar băieţii puseseră ceva la cale pentru că şi eu şi prietena mea ne uităm şocate una la alta şi apoi recunoscătoare la prietenii noştri.
Am ales vinul preferat al tuturor, sauvignon blanc şi eu l-am asortat cu o porţie de Spaghette Primavera care se îmbinau perfect şi îmi gâdilau papilele gustative. Deşertul, tort de ciocolată, a fost preferatul tuturor. Atmosfera era intimă, plăcută şi în aer plutea o senzaţie de bine, de linişte şi bucurie. Am râs mult, am glumit şi am povestit câte în luna şi în stele despre ce ni se mai întâmplase de-a lungul timpului. Era genul acela de cină necesară pentru a-ţi reîncărca bateriile şi a înţelege că prieteniile, chiar dacă sunt păstrate la distanţă şi nu reuşeşti să vorbeşti cu ceilalţi des, cum o făceai cândva, maturitatea pe care aţi dezvoltat-o cu toţii de-a lungul anilor este cea care v-a făcut oamenii care sunteţi şi v-au adus alături de cei la care visaserăţi împreună de când vă ştiaţi. Nicio tăcere stânjenitoare, nicio glumă deplasată, nicio răutate vădită sau neintenţionată. Exact ceea ce aveam nevoie pentru a şti că viaţa mea se aşeză. Cea mai bună prietenă alături de perechea sa şi iubitul meu care era el însuşi şi minunat în felul său.
Ne-am luat la revedere, urmând să ne revedem a doua zi înainte de plecarea noastră către casă şi a lor către aeroport şi ţara care îi găzduise în ultimii ani. Melancolici, puţin precauţi pentru a nu lăsa lacrimile să-şi arate colţii dar fericiţi pentru tot ceea ce ne amintiserăm şi toate câte se întâmplaseră în acea seară. Mergeam mana în mână cu omul care mă cunoştea cel mai bine şi căruia nu îi era teamă să îmi înlăture demonii şi aşa am continuat până în camera de hotel care ne menţinea în mijlocul lumii şi totuşi departe de ea. Am adormit îmbrăţişaţi în tip ce sub Arcul de Triumf o maşină oprea pentru a coborî doi oameni. Un buchet de flori a apărut de nicăieri şi în secunda următoare el se pleca pentru a-i cere mâna celei pe care o iubea. Ea izbucneşte în lacrimi şi strigă un Da, din toată inima. Îi fusese prea teamă de reacţia ei în restaurant dar nu mai voia să aştepte, aşa că pe drum luase o hotărâre care avea să schimbe viaţa multor oameni. Noi ne-am cufundat în visare îmbrăţişaţi în timp ce ei încă se sărutau sub luminile Micului Paris.
Articol scris în cadrul competiţiei SuperBlog.
Întotdeauna mi-a plăcut aerul curat de iarnă. Am adorat mireasma aerului curat ce se revarsă odată cu primii fulgi de nea peste oraşul agitat şi plin de poluare. Pe fundal se aud acorduri de pian. Richard Clayderman mângâie tandru clapele albe şi negre ale pianului. De multe ori am scris articole întregi pe muzica sa şi cel mai probabil, îl voi aduce cu mine în scrieri şi în anul care vine.
