Viata este o lupta la capatul careia te asteapta fericirea

Damaideparte.ro
Cineva spunea că, odată cu înaintarea în viaţă, înţelepciunea şi maturitatea îşi găsesc cuibar în sufletul şi inima ta şi te ajută să eviţi situaţiile neplăcute sau să le gestionezi mai bine pe cele de neevitat. Chestia asta cu anii şi maturitatea care vine "la pachet" cu înaintarea în vârstă mi se pare una dintre cele mai absurde dintre teoriile lansate de oameni. Urmează altele legate de prieteniile sau relaţiile care se destramă din cauza anilor sau din cauza distanţei sau kilogramele care taie, din rădăcină, şansele oamenilor la fericire. Dar despre astea putem dezbate altă dată.


Mi s-a spus întotdeauna să privesc înainte, cu capul sus, fără regrete, fără gânduri de înapoiere. În faţă este viitorul şi toate răspunsurile, îndelung, aşteptate pândesc în colţuri pe lângă care voi trece şi astfel îmi voi găsi fericirea. Tind să îmi fac prea multe griji sau să mă gândesc prea mult la ceva şi să pierd esenţialul unei fapte sau a unei întâmplări. E ca şi cum mă rog să se întâmple ceva ce nu îmi doresc să se întâmple. Paradoxal, nu? Aş vrea să învăţ până la vârsta de 60 de ani atât de multe lucruri încât îmi e greu să aleg din toate. Dar, cu siguranţă, prima lecţie pe care vreau să o învăţ este aceea de a-mi face mai puţine griji şi doar cu scopul de a găsi soluţii nu de a mă demoraliza.


Încerc să mă obişnuiesc cu gândul că am, încă, oameni frumoşi în viaţa mea. E greu să văd acest lucru ca pe ceva de lungă durată. Am veşnica presimţire că, în curând, totul se va nărui ca un vis pe care ţi-l aminteşti vag, a doua zi. Dar mă văd zâmbind mai des şi mă surprind şi mai des râzând din toată inima înconjurată de oameni frumoşi şi cu sufletele mari. Da, am descoperit şi redescoperit oameni frumoşi în acest an. Oameni cu sufletele pline de iubire mi-au poposit în viaţă şi m-am legat atât de firesc de ei şi ei de mine, încât o asemenea legătura este indestructibilă în timp şi la distanţă. Pur şi simplu e menită să dăinuie! Sper să învăţ, în timp, să diferenţiez oamenii şi să îi las să plece pe cei care nu mai simt că au ce căuta în viaţa mea şi să am grijă de cei care vor să rămână.


//eagerbrain.com/


Am considerat dintotdeauna că scrisul este cea mai profundă îndeletnicire a omului, indiferent de sfera în care mintea sa neliniştită lucrează. Cred că am fost binecuvântată şi blestemată, de asemenea. Să dobândeşti această deprindere, este o bucurie pentru că eşti capabil să-ţi transmiţi emoţiile, prin gândurile care ţi se învârt în minte. Gânduri ce odată cu zărirea celor mai simple lucruri, lucruri ce pentru alţii nu înseamnă mai nimic, sau sunt prea banale ca să le dea atenţie, nasc idei frumoase. Este de asemenea un crunt şir de nopţi nedormite, vorbe răstălmăcite şi analizarea în cel mai mic detaliu a oricăror cuvinte spuse de cei cu care intram în contact. 
Vreau să scriu cât mai mult şi să ajut cât mai mulţi oameni prin ceea ce scriu. Să învăţ ca să îi pot învăţa pe alţii şi să ne dezvoltăm împreună ca să facem să conteze existenţa noastră într-o lume în care mulţi oameni se târăsc greoi prin viaţă din cauza problemelor şi au uitat să viseze. Cumva vreau ca ceea ce scriu să motiveze oamenii să fie mai atenţi la ei şi la cei din jur, să nu fie nepăsători.


Cred că îmi e dor de mare, deşi nu am văzut-o decât o dată, când eram copil. Mi se pare că orice miroase a mare şi a sărat în ultimul timp şi asta mă sperie pentru că eu iubesc muntele cu toată fiinţa mea. Aş vrea să îmi îngrop amintirile în nisip ud şi sufletul într-un strat cât mai gros de lut şi să nu-i mai dau voie să simtă nimic. Să sufle vântul rece peste el şi să nu simtă nimic pentru că dacă ar simţi vântul, şi-ar aduce aminte de fluturi albaştri şi nisipul ud s-ar usca şi ar continua să curgă în clepsidră. Şi ştiu, sigur, că mâinile mele i-ar scrie, din nou, celui pe care nu l-am văzut şi nu l-am simţit niciodată şi aş fugi la mare doar ca să îi pun scrisoarea într-o sticlă şi s-o arunc în valurile puternice care se lovesc de ţărm şi să o poarte cu ele, departe, în alte lumi. 


Vreau să călătoresc, în toată lumea, înainte de 60 de ani şi încă ceva ani după. Să descopăr locuri noi, culturi diferite despre care am învăţat doar din cărţi şi locuri încărcate de istorie care poarta, încă, mirosul schimbării lumii în care, peste ani, m-am născut şi eu. Să continui să învăţ despre oameni şi locuri şi să îmi dau voie să poposesc într-un loc nou ori de câte ori simt nevoia să mă eliberez de responsabilităţile prea plinei vieţi de adult în care responsabilităţile, uneori, ne sufoca dar de cele mai multe ori ne ajuta să învăţăm, să ne dezvoltăm, să fim mai umani şi să conştientizăm impactul pe care acţiunile noastre le au asupra altora şi a lumii. 




Nimeni nu a spus că viaţa este perfectă, nici măcar ca toţi vom fi favorizaţi la naştere. Nu poţi, de asemenea, acuza pe nimeni pentru insuccesele tale, dar nici nu poţi da vina pe alt om pentru viaţa mizeră pe care o duce, din cine ştie ce motiv pe care nu ai avut răbdare să ţi-l spună. Dacă am fi mai atenţi la cei din jurul nostru şi mai puţin la propriile nevoi, măcar pentru câteva zile, am realiza cât de greu este să te pui în pielea altcuiva şi câte ar trebui să apreciezi din viaţa ta. Uneori e mai bine să ne plângem pentru că nu avem x sau y chestie, decât să mulţumim pentru ceea ce avem. Uitam să fim recunoscători pentru puţinul pe care îl primim zilnic, sau pentru mâna întinsă când aveam cea mai mare nevoie, dar avem mereu timp să ne plângem că nu avem de niciunele. 

Siropurile Yo împlinesc 60 de ani, dar rămâne unul dintre cele mai cool branduri de pe piață pentru că 60 de ani reprezintă o serie incredibil de lungă de experiențe de viață din care înveți și pe care le aplici în ceea ce faci mai departe, de-a lungul vieţii. Fie te dezvolţi şi lupţi pentru idealurile tale, fie te complaci în neputinţa şi pierzi oportunităţi. Nu poate fi o cale de mijloc între cele două. 


Etichete: ,