Nimeni pe lumea asta nu s-a
născut învăţat. Nimeni nu le ştie pe toate şi dacă le ştie, cu siguranţă a
întrebat alţi oameni înainte de a şti sau pur şi simplu viaţa l-a obligat să
înveţe pentru a se adapta la ritmul ei alert, la dezamăgirile care ne aşteaptă
de fapt pe toţi, la lumea mereu în schimbare.
Întotdeauna
mi-a plăcut să învăţ. Să învăţ din propriile greşeli, din experienţa altora,
din întâmplările auzite în treacăt pe când mergeam cu autobuzul, mă plimbăm
prin parc sau serveam o cafea într-un local liniştit. Astfel, într-o zi mi s-a
spus că ar trebui să împărtăşesc zâmbete tututor celor pe care îi întâlnesc. Un
fel de experiment am dedus pe moment, însă nu m-am gândit niciodată cât bine
poate face faptul de a împărtăşeşti un zâmbet cu un străin grăbit, cu o
domnişoară care a întârziat la întâlnirea cu alesul ei, cu un bătrân împovărat
de greutăţile vieţii.
Într-o zi,
extrem de călduroasă şi care dădea tuturor o senzaţie de molesala, plimbându-mă
prin parc şi gândindu-mă la cât de ranită este inima mea şi cât aş vrea să
poată zâmbi, mi-am amintit de învăţătura primită nu demult, împarte zâmbete
tuturor!”. M-am aşezat pe o bancă, mi-am scos din ruxac un caiet la întâmplare
şi am început să desenez pe ultima pagină o inimioară, în inimioara am pus o
faţa zâmbitoare. Un tip se indrepta in directia in care ma aflam. Il văzusem de
la depărtare şi mi s-a părut exact genul acela de om...ca mine. Căştile pe
urechi, cu privirea ţintă în faţă, ignorând orice l-ar putea scoate din lumea
sa în care muzica îl protejaza de orice lucru sau fapta rea, sau care i-ar distruge
micul univers în care totul e frumos şi toate sunt bune. Mi-am dat seama că îi
pot găsi pe cei ca mine, în acel moment şi m-am gândit că nu se va opri din
plimbarea sa liniştită, că nu mă va observa, cum de altfel fac şi ceilalţi
atunci când eu sunt cea care poartă căştile cu muzica în urechi sau cărţile în
mâini...
 |
| Google Images |
Etichete: Book, Personale
