 |
| Google Images |
Cred că sunt prea matura
pentru vârsta care îmi îmbracă tainic viaţa într-o mantie plină de primăveri,
veri, toamne şi ierni. Nu cred că sunt pregătită să cresc, de fapt, cunosc prea
mulţi copii cu riduri adânci şi barbă, copii prinşi în trupuri greoaie de
oameni mari, dependenţi de viciile vieţii de adult.
Cred că am pierdut
cumva sentimente frumoase pe drumul vieţii. Scurse de atât de mult timp în care
au fost exploatate la maxim, fără a primi în dar alte sentimente care să le
încarce bateriile epuizate şi bolnave, au ales să alunece în taina spre
pământul udat de rouă caldă, privind stelele şi visând la o eternitate în care
zboară laolaltă. Toate, sentimente şi stele, luminează cerul nocturn, pentru
fiecare călător că-şi croieşte drumul greu spre cine ştie ce destinaţii.
Şi locul lor a
rămas gol şi a atras alte sentimente, de data aceasta negative. Sunt sentimente
de care m-am legat involuntar, în nopţi
reci. Şi le-am purtat cu mine prin parcuri, pe străzi sau la vreo petrecere.
Şi apoi, nu au mai vrut să plece. S-au obişnuit cu mine şi plimbările mele şi
au rămas imortalizate în fiinţa mea de atât de mult timp.
Şi de atunci am
uitat de mine. Am uitat că trebuie să am grijă de sufletul meu şi le-am permis
multora să-mi intre în inimă, adăpostiţi de căldură şi siguranţa sa. Astfel am
învăţat să trăiesc pentru alţii, să înţeleg că unii au nevoie de tine un timp,
apoi îşi fac bagajele, nu înainte de a lua o parte din sufletul tău. Şi pleacă.
Apoi locul le este luat de alte suflete şi scenariul se repetă crud. Apoi, când
ne aşteptăm cel mai puţin apar ei, acei câţiva care îţi sunt alături mai mult
timp, poate o viaţă, poate câţiva ani, dar care lasă şi părţi în sufletul lor
ca şi tribut pentru ceea ce îţi iau.
De ceva timp
scriu pentru alţii, trăiesc pentru alţii, iubesc pentru alţii. Nu primesc nimic
în schimb. Sentimentele frumoase au plecat odată cu acei călători care înnoptau
în sufletul meu. Au fost adoptate şi m-au părăsit fără să privească în urmă. Au
fost adoptate de aceia care au ales să plece. Îi văd trecând pe stradă, ţinând
de mână o fericire, un zâmbet, o sclipire, o îmbrăţişare, un sărut, toate ale
mele. Şi îmi fac în ciuda! Şi râd, sunt fericite. Râd de mine sau de ceea ce
mai am....sau nu mai am.
Etichete: Book, Personale
