Balsam pentru Suflete: Blocată în întuneric

Google Images

E întuneric. Simt cum aerul greu planează deasupra-mi, sugrumându-mă, nepermiţându-mi să respir, să simt, să deschid ochii larg. Un miros statut îmi inundă nările şi ochii mei, deşi deschişi, parcă refuză să vadă, refuză să se mai lase prada unei lumi urâţite de ură şi rău.

Am refuzat să mai privesc oamenii. Am încetat să-i mai privesc şi m-am izolat chiar şi de lumină. Am aruncat priviri răbdătoare în sufletele oamenilor, fără să îi las să mă observe şi mi-am dat seama că nu mi-a plăcut ce am văzut, sau mi-a plăcut de prea puţine ori. Am avut lângă mine oameni diverşi în atât de multe momente din viaţa mea, dar nici azi nu pot înţelege de ce le-am permis multora să meargă mai departe de uşa care face trecerea din lumea umană către sufletul meu. Am avut oglinzi şi camere care le-au urmărit fiecare pas şi m-a durut să văd cum îmi este devastată curăţenie de bocanci noroioşi şi vorbe aruncate în vânt. De fapt, aceia pe care îi consideram prieteni, erau atât de dezordonaţi. Sufletul meu trece prin schimbări majore. Este în reparaţii capitale şi vizitatorii nu sunt primiţi. De aceea nu există ferestre, de aceea sunt închisă într-o lume oarbă.

Am tras perdelele negre şi grele, peste o lume pe care nu o mai înţeleg de mult şi am renunţat la soarele care mă trezea atât de frumos, dimineaţa, pentru că oamenii îl distrugeau cu răutatea lor. Mi-au răpit bucuria de a urmări pe furiş, dragostea din ochii cuplurilor care mergeau la pas, ţinându-se de mână şi sărutându-se uşor. Fereastra apartamentului meu dă spre stradă şi îmi plăcea atât de mult să citesc cărţile care-mi sunt atât de dragi şi din lecturarea cărora mă opream pentru a mai arunca o privire, la grădina atât de îngrijită a doamnei iubitoare de trandafiri, de peste drum.Vorbea cu florile, o auzeam în zilele de duminică când traficul era domol şi o priveam cu orele cum muncea pe rupte, pentru ceea ce iubea. Pasiunea sa era molipsitoare şi paginile pline de gânduri curgeau precum un fluviu, liniştindu-mă şi liniştindu-i şi pe ei, cei care aveau răbdarea de a citi. Acele zile au fost înlocuite de altele, întunecate şi gândurile s-au învălmăşit, au devenit din ce în ce mai negre şi m-am oprit din scris, pentru că întristam în loc să alin .

Mi-au luat tot! Cărţile, puţinii oameni frumoşi pe care-i mai zăream, soarele, ploaia, iubirea, aerul proaspăt…tot! M-au obligat să mă închid în mine şi să mă feresc de ei, pentru că mi-au distrus sufletul de atât de multe ori, în cât nu ştiu cât mai putea rezista. Şi nici eu nu ştiu cât mai pot rezista în acest întuneric greu care mă apasă. Lumina artificială nu-mi trebuie! Îmi dă senzaţia de fals, de parcă ar fi o clonă a luminii binecuvântate, a soarelui care are grijă de noi. Luna, cel mai bun sfetnic nocturn, mi-a fost furată cu brutalitate. Acum nu mai pot vedea spectacolul răsăritului şi pe cel al apusului. Ştiaţi că soarele şi luna mor în fiecare zi? Soarele moare la apus, pentru a lasă luna să ne vegheze somnul şi stelele, pentru a ne îndeplini dorinţele. Luna, moare la fiecare răsărit, pentru a da voie soarelui, să-şi trimită razele calde să ne mângâie obrajii reci şi să ne mângâie inimile cu bunătatea sa.

Nici sunete nu mai pot auzi, pentru că ferestrele parcă au mai primit câteva straturi şi ţin departe orice urmă de umanitate, normalitate, glas, surâs. Sunt numai eu, într-o lume surdă şi oarbă, care îmi ţine sufletul departe de tot ce îl poate distruge. Nu mai am nimic. Prietenii nu mai ştiu de mine, iubirile au trecut şi nu au putut lăsa loc de altele noi. Cui îi pasă de o nebună închisă în sine, pentru că nu a fost capabilă să ţină piept unei lumi reci şi urâte.

Se aude un scârţâit, uşa este trântita şi un aer rece şi plăcut pătrunde în încăpere. Se aud paşi grei pe podeaua plină de praf. Pot respira, o gură binevenită de aer curat îmi inundă nările şi îmi curăţă plămânii de aerul stătut care i-a înnegrit. Tuşesc. Este ca o eliberare, de parcă tot răul ce-mi inundase pieptul, ieşea afară, lăsând loc binelui şi frumosului.

Două braţe puternice mă cuprind de după umeri şi mă întorc cu blândeţe. Mă cuprind într-o strânsoare benefică ce-mi umble inima de bucurie. Şi lacrimi cad din ochii mei, pentru prima dată după mult timp încep să plâng şi cortina cade. Lacrimile întunecate îmi curăţă irisul şi lumina pătrunde încet în cameră rece. Braţele acelea încă mă strâng şi eu mă ghemuiesc în poala celui care mi-a oferit eliberarea. Este cald şi bine şi speranţa îmi renaşte în suflet. Mă sărută pe frunte şi camera capătă noi nuanţe. Îmi este greu să mă obişnuiesc cu lumina, deschid ochii puţin câte puţin pentru a nu-i răni. Căldura soarelui îmi mângâie pielea amorţita şi îmi este cald. Sunt învăluită de o căldură benefică de care îmi era dor şi cu care totusi, parcă nu-s familiarizata. Ochii aproape sunt deschişi şi lumina inundă camera tot mai mult. Geamul se deschide şi briza călduţă a toamnei îmi mângâie părul îmbâcsit de praful trecutului.

Şi îl văd. Este el, cel căruia i-am încredinţat inima mea. Ucigaşul şi salvatorul sufletului meu. S-a întors şi i-a fost dor. Sunt mai fericită ca niciodată şi întunericul a dispărut. Mi-a făcut bine, întunericul mi-a făcut bine. Mi-a permis să văd lumea cu alţi ochi, mai frumoasă şi mi-a dat tăria de care aveam nevoie, de a continua lupta, de a-mi continua viaţa. Nu întotdeauna întunericul înseamnă rău, său sfârşit. Uneori începutul are nevoie de întuneric pentru a se naşte, pentru a căpăta nuanţe şi pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează. Nu poţi trece brusc de la o perioadă a vieţii la alta. Imaginează-ţi că dormi, întunericul îţi odihneşte ochii şi sufletul, te calmează şi îţi da acea energie de care ai nevoie pentru a continua. Nu rămâne prea mult timp în întuneric, te poate distrage de la nouă etapă ce va începe în curând. Ia-ţi o pauză care să ţină cât ai nevoie, fără să exagerezi. Te-ai putea pierde.

Păşim îmbrăţişaţi către fereastră larg deschisă. Trag în piept aerul de toamna şi îmi face bine. Doamna de peste drum este tot în grădină, strânge frunzele moarte pe care le pune cu grijă într-un sac purpuriu. Pare mai bătrână şi fără vlagă. Oare cât am fost închisă în acea beznă? Îndrăgostiţii sunt alţii, doar ochii sunt plini de aceeaşi dragoste. Şi soarele îşi ia la revedere şi picuri reci îmi uda obrajii, pentru a doua oară în această zi. Este noapte şi cerul este plin de stele. Este o seară senină, de toamnă. Geamul este tot deschis şi noi suntem în pat. Îmbrăcaţi în iubirea şi bucuria unei vieţi noi.